Acordarea Premiului Saharov

PPEAcordarea Premiului Saharov: „De peste 20 de ani, Ilham Tohti muncește pentru a promova dialogul și înțelegerea reciprocă între uiguri și celelalte populații din China. Parlamentul European cere libertatea sa imediată și necondiționată!”

Economistul uigur Ilham Tohti, activist pentru drepturile omului, a primit Premiul Saharov pentru libertatea de gândire 2019 în cadrul ceremoniei din Parlamentul European. Premiul aduce un omagiu luptei sale pentru drepturile minorității uigure din China. Având în vedere faptul că în prezent este în închisoare, condamnat pe viață în China pentru acuzații legate de separatism, fiica sa, Iherher Ilham, a primit premiul de la președintele David Sassoli.

Preşedintele Parlamentului European, David-Maria Sassoli, a transmis faptul că: „Astăzi înmânăm premiul Saharov Economistul uigur Ilham Tohti care nu poate participa deoarece este încarcerat din 2014. Parlamentul nostru trebuie să fie purtătorul de cuvânt al libertății de exprimare și de gândire. Lupta sa pune în lumină diversitatea culturală. Ilham Tohti este o voce ce ne invită la moderație, reconciliere. Uiguri cade persecuției în multe feluri. Din aprilie 2017, mai mult de 1 milion de nevinovați sunt reținuți într-o serie de lagăre de concentrare unde sunt obligați să renunțe la propria identitate etnică. Ilham a reușit să le dea o voce, chiar dacă este reținut, vocea lui răsuna acum prin vocea fiicei lui și nu numai. Peste 20 de ani de zile muncește pentru a promova dialogul și înțelegerea reciprocă între uiguri și celelalte populații din China. Parlamentul European cere libertatea sa imediată și necondiționată!”

Iată discursul lui Iherher Ilham, fiica economistului uigur Ilham Tohti: „Vreau să mulțumesc Parlamentului European și tuturor celor care au făcut posibil ca tatăl meu să primească acest premiu Saharov pentru libertatea de gândire. Ați subliniat nu numai munca tatălui meu și persecuțiile pe care le-a suferit din cauza acestei munci, dar ați adus în atenția comunității europene și a întregii lumi asupra celui peste 1 milioni de uiguri care sunt ținuți forțați în lagăre de concentrare. Mulțumesc.
Este o onoare să fiu la Parlamentul European astăzi pentru a accepta premiul Saharov în numele tatălui meu. Sunt recunoscătoare că am ocazia să vă spun povestea lui, el neputând să v-o spună direct. Sinceră să fiu, nu știu unde este tatăl meu astăzi. În 2017, familia mea a avut vești pentru ultima oară despre el. În acea perioadă, era deținut în închisoare. Nu l-am văzut pe tatăl meu încă de când am fost separați în aeroportul din Beijing în 2013. Eram pe drum spre universitatea din Indiana unde tatăl meu fusese invitat ca profesor visitator. Din păcate, nu a ajuns niciodată în Statele Unite. În acea zi, am fost smulși de la linia de securitate și mi s-a oferit alegerea de a mă îmbarca pentru S.U.A. sau de a rămâne cu tatal meu. Tatăl meu a insistat să îmi continui călătoria. Mi-a spus: „Nu plânge, nu-i lăsa să creadă că fetele uigure sunt slabe.” M-am dus. Datorită încurajărilor sale sunt astăzi la Strasbourg împreună cu dvs. Eu mi-am continuat călătoria, dar el a fost reținut, bătut, interogat, iar astăzi servește o sentință pe viață, într-o locație necunoscută. Nu voi putea să mă întorc niciodată în China și probabil că nici nu îmi voi reîntâlni familia niciodată. Îmi este greu să cred că tatăl meu continuă să semene fizic cu bărbatul pe care l-am cunoscut în copilărie. Acel bărbat care lucra la biroul din camera mea în pijamale după ce am plans că petrecea prea puțin timp cu mine. Atunci când exista o problemă, tatăl meu găsea întotdeauna o soluție. El credea că atunci când avem o problemă, trebuie să găsim o soluție. Așa cum coasem acele găuri pe care le avem în țesături. O problemă nerezolvată nu face altceva decât să ducă la o problemă mai mare. De aceea, venea în camera mea și lucra de la biroul meu în timp ce îmi făceam temele în pat. Ca să putem fi împreună. Uneori uita cât de târziu se făcea lucrând până la 4 dimineața, iar eu dormeam și mă trezeam și după iar ațipeam ascultând sunetul tastelor pe calculator. Eram adolescentă atunci și nu înțelegeam foarte bine de ce tatăl meu renunțase la o carieră profitabilă în afaceri și la deplasările pe care le aveam la piața de carne pentru a ajunge în închisoare. În acea perioadă, ne permiteam să cumpărăm un miel sau o oaie întreagă și să împărțim cu vecinii. După ce tatăl meu s-a implicat în lupta pentru drepturile uigurilor, carnea a devenit din ce în ce mai rară în casa noastră. Toată bogăția tatălui meu a mers către sprijinirea comunității uigure. Fie că era vorba de mamele sărace sau de copiii fără adăpost. Atunci când a cumpărat un server în S.U.A. pentru a găzdui website-ul său, nu a mai avut bani și pentru miel. Însă, tatălui meu nu îi era frică să fie sărac, atât timp cât putea să își dedice viața cauzei care urmea să îi definească viața. Să obțină un dialog pașnic și înțelegere între comunitatea chineză și uigurii care trăiau în partea de vest a Chinei. Pentru el problema era foarte clară: uigurilor nu li se respectau drepturile fundamentale: dreptul de a crede în ce doreau să creadă, dreptul de a avea un cult religios așa cum și-l doreau și dreptul de a gândi așa cum doreau să gândească. Pentru el, soluția era simplă: să deschidă dialogul cu guvernul chinez despre cum să coopereze cu poporul uigur într-o mod pașnic și non violent. Guvernul chinez nu era însă interesat de discuții despre cooperarea cu o regiune unde tensiunile erau în creștere. În loc de asta, l-au etichetat drept un separatist și l-au închis pedepsindu-l pentru că a oferit putere celor pe care chinezii voiau să îi controleze. Astăzi, uigurii nu se bucură de libertate, știți acest lucru, nici la școală, nici în public, nici măcar în casele lor. Tatăl meu, ca mulți alți uiguri este considerat un extremist violent care are o boală ce trebuie vindecată și un creier ce trebuie spălat. Sub această etichetă falsă, 1 milion de oameni au fost trimiși de către guvern în lagăre de concentrare unde uigurii sunt forțați să renunțe la limba, religia și cultura lor, unde se folosește munca forțată și tortura. Mulți dintre ei au murit, iar istoria s-a repetat. Nu s-a terminat bine în trecut și nu se va termina bine nici astăzi. Chinezii le consideră a fi niște centre de reeducare. Îmi pare rău, însă nu accept acest termen. Este un termen care justifică separarea familiilor, controlul și monitorizarea tuturor mișcărilor uigurilor care pleacă sau se întorc în China și trimiterea unor oameni nevinovați în aceste lagăre. Chiar și în casa mea din Washington, computerul meu și telefonul meu sunt deseori supravegheate. Oamenii mă întreabă: ți-e frică? Da, mi-e frică. Uneori mă trezesc speriată noaptea și mă tem că ceea ce spun va dăuna familiei mele din China. Chiar și faptul că am vorbit astăzi mă face să fiu emoționată. Sunt sigură că și tatălui meu îi era frică, însă de fiecare dată când identifica o problemă, găsea o soluție indiferent care ar fi fost costurile. Sunt astăzi aici pentru că vreau să îl sprijin pe tatal meu. De aceea, în acest hemiciclu vă întreb pe dumneavoastră și pe cei care ne ascultă: vedeți o problemă în modul în care guvernul chinez îi tratează pe uiguri? Dacă vedeți o problemă, vă rog, încercați să găsiți o soluție cu puterea influenței dumneavoastră. Către membrii Parlamentului: folosiți-vă legile pentru a-i trage la răspunde pe oficialii guvernului chinez. Către comunitățile de afaceri: nu fiți complici ai guvernulu chinez și persecuțiilor sale. Către mediul academic: continuați să studiați și să expuneți aceste atrocități. Către ONG-uri: continuați să rezistați, continuați-vă munca. Către studenți: instruiți-vă și nu vă opriți niciodată din a căuta adevărul și justiția. Nu este vorba de China aici, este vorba de protejarea drepturilor omului. Îi menționez aici pe studenții tatălui meu care de asemenea au fost trimiși la închisoare numai pentru că l-au susținut și au susținut proiectele. Acești frați și surori ai mei nu sunt singuri în lagărele de concentrare. Multe alte comunități etnice se regăsesc acolo doar pentru că își doresc să fie ei înșiși, la fel și militanții și activiștii pentru drepturile omului care nu fac decât să protejeze drepturile altor oameni. Către cei din Hong Kong, către creștinii chinezi, către toți cei care se luptă pentru a-și proteja identitatea și drepturile lor fundamentale: acesta este spiritul în care a luptat tatăl meu, încurajând o lume în care să se respecte drepturile tuturor comunităților.
Îi felicit și pe ceilalți finaliști care chiar dacă nu au primit acest premiu, munca lor merită aceeași atenție. Mă bucur că pot să aflu mai multe despre activitatea celor care s-au luptat pentru a îmbunătăți viața fetelor din Kenya sau militanții pentru mediul înconjurător din Brazilia care se luptă pentru a proteja pădurea Amazoniană și drepturile popoarelor indigene din regiune. Acești oameni minunați trebuie să fie auziți și au nevoie de sprijinul dvs.

Nu știu unde este tatăl meu astăzi, dar cred că este în viață, cred că spiritul său așa cum a fost el captat prin acest premiu, care îl onorează, onorează un bărbat care și-a mutat computerul în camera mea atunci când aveam nevoie de el, iar astăzi are nevoie de dumneavoastră. Vă mulțumesc foarte mult.”