România este țara din Uniunea Europeană care folosește cel mai puțin forța de muncă în vârstă de 65 până la 74 de ani. De asemenea, femeile sunt cu 18 procente mai puține în cadrul forței de muncă, comparativ cu bărbații. Necesitatea șansei vârstnicilor de peste 65 de ani pe piața muncii este determinată nu atât de o disponibilitate pentru o activitate aducătoare de venit, cât de nevoia de a munci pentru câștigarea traiului zilnic, în condițiile absenței sau a insuficienței surselor de venit (mai ales în mediul rural).

De asemenea, prin încetarea activității profesionale, are loc o nivelare socială și psihologică, vârstnicul își pierde sentimentul de utilitate socială, pierde rolul social activ, pierdere ce se constituie într-un stres care acționează ca un veritabil agent patogen, determinând în multe cazuri o patologie de retragere. Pentru unele persoane, ea este echivalentă cu o dramă.

Care sunt recomandările Comisiei pentru autoritățile române, astfel încât mâna de lucru a persoanelor vârstnice să fie folosită cel puțin în cadrul programelor de voluntariat pe diverse sectoare din câmpul muncii și nu numai?